NICOLITA – POSTASUL ZOLTULUI
Martie 03, 2019
„Copilarie, copilarie, ce ma fac fara de tine…”
Povestea zilei da astazi ma duce din nou pe meleagurile Banatene, la un personaj cu o functie si responsabilitate importanta in viata satului; postasul. In anii 1970, Zoltul nu avea fir de telefon, sau mod de comunicare urgenta. Nu aveai cum sa iei legatura cu Fagetul, orasul mai mare din zona, sa anunti o salvare sa vina in sat. Mai erau unul sau doi in sat care lucrau soferi la cariera de nisip, singurii care ar fi putut sa fuga de urgenta la Faget, altfel, totul era in mana Domnului si a celor care aveau picioare mai tari sa dea o fuga cu bicicleta la oras.
In aceasta perioada, Zoltul era izolat de restul lumii, o viata traita intr-o simplicitate greu de inteles de generatiile zilelor noastre. Nu era telefon, insa sateni aveau radio care ii mai tinea la zi cu ce se mai intampla in tara, cu prognoza vremii. In sat imi aduc aminte ca erau putini care aveau televizor, unul dintrei ei fiind uica Emilian dela vale, si Doru lui Negru. Imi aduc aminte ca duminica dupa-amiaza ma mai duceam la ei sa ne holbam la televizor. Uica Emilian, care lucra la Fabrica de sticla din Tomesti, avea un geam colorat in fata televizorului, care iti dadea impresia ca vezi imagini in culori. Programele de televiziune comuniste mai tinea satul la ceva stiri de actualitate, in rest totul depindea de scrisul la mana prin telegrame in caz urgent, carti postale si scrisori.
Daca anunturile urgente si importante erau facute de dubasul satului, prin vocea lui Colopan, scrisorile ajungeau in sat prin Nicolita. Mi sa spus ca inainte ca Nicolita sa fi luat in primire aceasta slujba, Berti era postasul satului si cel care mergea cu duba sa faca anunturile primariei din Fardea. Nicolita era un tanar slabut, inalt, mai ca il lua vantul depe bicileta. Nu avea bicicleta de performanta, insa isi facea treaba cu ea. Pe cap avea o basca neagra, trasa pana deasupra sprancenelor. Nu il puteai categorisi a fi sportiv, insa avea silueta unui ciclist profesionist, slab si inalt. Era domol la voce, cu zambet pe buze, cu o geanta de postas pe umar.
Dela capatul satului, Nicolita se oprea din casa in casa sa duca posta, de multe ori sateni curiosi cine a primt ce si de unde. Nicolita era impartitorul vestilor dela neamurile mai indepartate sau a chitantelor care trebuiau sa fie platite. Nu l-am vazut iarna sa mearga cu bicicleta pe zapada, insa mi-a fost indeajuns sa-l vad ajungand in sat pe ploaie, cu o pelerina care mai mult il incurca decat sa-l protejeze. Prin balti si santuri, nu stiu decate ori a cazut sau alunecat cu bicicleta, insa meseria aleasa nu era asa de uroara, cum unii ar fi crezut. Daca ploua sau ningea, daca batea soarele prea tare sau drumurile ar fi fost blocate de pomi cazuti, Nicolita era la datorie, tinand legatura intre Zolt si restul lumii.
Imi aduc aminte ca in podul casei lui Roma, cand trebuia sa curatam stiuleti de cucuruz, nu incepeam fara sa ne uitam mai intai pe cartile postale si vederi trimise de tata dela Constanta. Cum te urcai in pod, pe partea 
stanga sub tigla intro cutie, erau colectate de Estera. Atractia mea fata de Nicolita a fost legata si de faptul ca si parintii mei au lucrat la posta, tata mai intai pe bicicleta sa duca mesajele urgente prin telegrame in Constanta, mai tarziu postas, iar mai tarziu la cartare. Imaginea lui Nicolita si zambetul lui mi-au rams intiparite in mintea mea. In ultima vizita in Zolt, eram pe valea mare spre Luncani cand l-am vazut pe Nicolita pensionar la vaci. Ma salutat omenos, tot cu sapca pe cap si o bita de alun sub brat. Nu m-am oprit sa vorbesc cu el, insa am revazut zambetul unui om bland care mi-a spus: Tace buna!
Nu stiu daca va vine sa credeti, iar a nis in sat la noi. Kimberly deja a curatat zapada cu lopata in jurul masinilor. Este apoape de miezul noptii, asa ca va trebui sa va spun de peste ocean: Tace buna! Shalom! Bucuria cerului cu voi! Fiti pregatiti ca nu se stie ziua plecarii!
