LA PESTE CU DORU SI ION
Februarie 25, 2019
In copilaria bogata pe care am avut-o pe meleagurile Zoltene am avut prieteni din jurul casei, iar mai tarziu prieteni depe vai. Doi prieteni foarte buni din jurul casei au fost Doru lui Negru si Ion lui Monu, amandoi plecati la vesnicii la o varsta mai tanara. Amandoi mai mici ca mine cu un an sau doi, insa copilaria ne-a lasat amintiri frumoase.
Era o sambata dimineata, soarele deja rasarise, noi debia iesiti in drum parca plictisiti de natura si aer curat. Pe vale erau ratele lui Ion, peste drum de casa lui Roma Florica batea maiu pe niste haine. M-am dus la Ion sa vad ce face, el debia daduse ceva mancare la gaine in spatele casei. Doru apare si el intrebandu-ne daca avem vre-un plan. Nu aveam planuri mai niciodata, tot ce ne venea in cap era mai mult de moment. Doru, cu un zambet pe buze ne spune ca are ceva sa ne spuna, insa trebuie sa ramana intre noi. Nu prea ne-a interesat secretul lui Doru, asa ca l-am ignorat. Eram in sura lui Ion la racoare, soarele pus pe treaba buna sa ne arda de vii.
Pe Doru il ardea limba sa ne spuna secretul, asa ca fara sa mai astepte sa-l intrebam ne face cunoscut ca are niste carbit. Stiam ce era carbitul, insa la ce sa ne foloseasca nou carbitul nu stiam. Nu a trebuit sa ne gandim mult la aceasta intrebare ca Doru deja avea o idee; sa mergem la peste si sa prindem peste aruncand carbit in apa. Nu am stat mult la discutii ca deja eram pe planuri mari. Nu ne-a interesat de unde avea Doru carbitul, ci unde sa mergem la peste. Era o problema destul de serioasa, trebuia sa ne ferim sa fim prinsi. Pe Ruginoasa nu era apa destula, asa ca nu era peste. Pe valea Mare, ne era frica sa mergem, pentruca carbitul o lua la vale si descoperea satul ca cineva a aruncat carbit pe apa. Plus ca pe valea Mare mai era sateni cu vacile, asa ca nici acolo nu am putut sa mergem. In sat nicidecum, pe vai era prea departe, asa ca ne-am hotarat sa mergem jos la iesirea din sat spre Gladna Romana dupa ce treci de gradinele lui Monu.
Cu singura solutie posibila, Doru ascunde cateva bucati de carbit intr-o punga de plastic, si punga inpaturita in sfeterul lui
Doru, ca si cum ar fi avut nevoie de el. Ion avea si el o punga in buzunar, in caz ca prindeam ceva. Eu i-am spus lui Estera ca ma duc la Doru sa ne jucam in sura. Ion spune la ai lui ca este la Negru in gradina cu mine si Doru. Doru se duce la ai lui sa spuna ca este in gradina la Monu cu mine si cu Ion. Si asa fiecare ne-am acoperit planurile. Eu si cu Ion era in fata casei lui Negru, cand Doru a iesit afara cu sfeterul sub mana. Am luat-o in jos uitandune inapoi sa nu fim vazuti, trecand prin fata casei lui Mastecaneanu in jos spre gradina lui Monu. Fara graba, ca niste copii cuminti ce eram, ne-am facut ca ploua, trecand printre alti sateni, salutand politicos: tace buna!
Am ajuns sa iesim din sat, mergand pe padure sa nu fim vazuti, trecand mai jos de gradinile lui Monu, la o curba unde apa treca pe sub umbra padurii, aproape de inceputul primei holde a Gladnarilor. Ne-am orientat unde apa era mai mare, sperand sa fie si peste. Ne-am asigurat ca nu era nimeni pe aproape si ca nici o masina sa fi venit pe drum. Doru arunca doua bucati de carbit in apa. Apa incepe sa faca spuma, sa clocoteasca de parca ar fi explodat. Ne-am speriat si am fugit de langa apa. Un peste mic il vedem cu burta in sus, prea mic sa-l folosim, luat repede de papa la vale spre Gladna. Vazand ca nu am facut nici o treaba, ne-am gandit ca nu am ales locul bun. Ne-am dus mai jos pe rau, unde am dat peste un loc mai potrivit, dar era in holda unui Gladnar. Din fericire am vazut cativa pesti in apa, mititei, insa ne-am facut calculul ca ar trebui sa fie si mai mari, dar ascunsi de noi.
Nu mai aveam mult carbit, asa ca Doru sa decis sa-l arunce pe tot in apa. Apa din nou a inceput sa fiarba, sa clocoteasca, ceva aburi iesind din apa alba. Din nou am luat-o la fuga sa nu explodeze pe noi. Ceva pesti erau cu burta in sus, insa din nou nu am reusit sa facem mare branza, prinzand vre-o 4-5 pestisori, cat palma noastra de copil. Apa era asa de alba, cu o concentratie deasa, ca nu se limpezea. Spaima a inceput sa intre in noi, crezand ca apa o sa ajunga alba in Gladna, cu sanse sa fim prinsi 100%. Cand am vazut ce prostie am facut sa aruncam asa de mult carbit in apa, am inceput sa o luam la fuga inpoi spre sat. Pestisori prinsi i-am aruncat prin padure sa nu fie gasiti, punga de carbit ascunsa in padure sub frunze si crangi uscate. Prin spatele gradinilor, am ajuns la gradina lui Monu, unde am coborat in sopru cu cateva pere din gradina, ca si cum am fi fost in varful gradinii sa luam cateva pere.
Am intrat in sopru, fara sa ne intrebe nimeni nimic. Am ras putin de prostia pescuitului cu carbid, ramanand un secret intre noi pana in ziua de astazi. Nu stiu ce dauna ecologica am facut cu cateva bucati de carbit cat pumnul unui copil. Insa in mintea noastra, incercasem un braconaj ilegal, o aventura a copilariei la care nu a avut nici un castig. Defapt, nici unul dintre noi nu a mancat peste prins depe valea Zoltului, cu exceptia pestelui prins in spatele casei lui Iulisca si pe care bunica mea il pregatise onorariu pentru mine. Imi aduc aminte ca am gustat mai mult ceapa si uleiul decat pestele prins.
Asta este povestea carbitului, o amintire haioasa a copilarie impreuna cu Doru si Ion. Imi este dor de ei, insa oceanul ne-a tinut separati la distante mari care acum sunt micsorate prin amintirile copilariei noastre. Am ajuns sa trec de miezul noptii. In satul meu a inceput sa ninga, soba sa ne dea caldura, sotia la servici, fetele sus dormind. E tarziu asa ca de peste ocean va spun cu drag: Tace buna! Shalom! Bucuria cerului cu voi! Fiti pregatiti ca nu se stie ziua plecarii!
PS. Imagini de pe apa Zoltului in fata casei lui Roma, o apa mica care in ani copilariei era mai greu de trecut….
