ROMA SI TOABA PE MUNTII TATRA
Februarie 12, 2019
Nu imi vine sa cred ca am crescut sa cunosc multi Zolteni dupa porecle, aproape nici unu dupa numele lor de familie: fiecare era al cuiva. Eu eram Caius lui Roma, a lui Simion dela Constanta. Traian lui Cucu, Monu Cucu, Doru lui Negru, Nita a lui Gaita, uica Ion dela vale, Schiopul, si asa unul dupa altul fiecare era al cuiva. Un nume interesat, care nu stiu de unde si-a luat originea este Toaba. Toaba batranul, la anii copilariei mele l-am cunoscut ca un veterinar al satului. Nu stiu unde si ce scoli a facut, insa l-am vazut de multe ori acasa la Roma sa-i vada animalele. Imi aduc aminte ca intr-o zi, Toaba a trebuit sa curete copitele boilor, sa le slefuiasca marginile, in pregatire de munca campului.
Familia Toaba aveau casa mai sus de noi, pe langa biserica ortodoxa din mijlocul satului. Era mai mic la inaltime, insa de un caracter deosebit, de o siguranta proprie ca nu puteai sa te avantajezi fata de el prin statura. Era un om tare, cum se mai spune prin Banat. Toaba avea mai multi baietii, toti muncitori, toti ajutand la munca campului. In sat erau doar doua familii care aveau car cu boi, restul toti cocii cu cai. Toaba avea cai mijlocii, ca finul Albu, iuti, tot timpul in viteza pe ulita in sus si jos la holde. Era tot timpul cu cocia cu caii, de parca ar fi mers cu tractorul la camp.
Povestea de astazi ne duce la timpul tineretei lui Roma si Toaba, amandoi trimisi pe front, la unitati diferite. Bunicul
Roma a fost la cavalerie, slabut si mai inalt, o statura perfecta pentru acest regiment. Toaba si el pe front, intr-un regiment de infanterie. Odata ce Romani au intors armele impotriva nemtilor, armata Romana a inceput sa-i impinga inapoi spre Germania. Unitatea lui Roma era pe muntii Tatra, prin padurile Slovaciei. Calare pe cal, bunicul avansa precaut sa nu fie atacati prin surprindere de nemti. Un ecou a unei voci se auzea printre copacii padurii, o frantura de melodie murmurata trage atentie urechilor calului. Roma nedumerit de sursurul melodiei, parca cunoscuta, incearca sa identifice directia. La un moment dat Roma vede din departare un fum firav si silueta unui om in fata vatrei focului.
La pasi mici, urechile calului in atentie, directionati spre sursa sunetului melodiei care se pierdea printre pomi, Roma directioneaza calul spre acest individ care era in fata unui ciaun. Nu stia cine este, insa dupa cum arata, parea a fi un soldat pierdut pe muntii Tatra. Apropriidu-se mai bine, Roma recunoaste uniforma militara romana, naroita, a unui soldat singuratic care ingrijea focul ceanului. Melodia se opreste brusc, soldatul auzind rupturile crengilor de sub copita calului. Cu teama se uita in directia crengilor si a frunzelor calcate. Dela distanta nici Roma si nici soldatul pierdut nu au stiut cum sa reactioneze. Roma se aproprie cu arma la mana, calare pe cal. Soldatul pierdut, cu un bat in mana, prin sfidare contiua sa mestece ciaunul. Roma se aproprie sa vada mai bine fata soldatului. Cu o manevra brusca opreste calul si sare jos.
Cu o expresie de surprindere, ramas fara cuvinte, Roma face primul pas si spune: „Ba Toaba, pe aici a trebuit sa ne intalnim?” Fara cuvinte, au fugit unul in bratele altuia de bucuria revederii. Roma bucuros sa-si intalneasca prietenul copilariri depe meleagurile Zoltene, Toaba bucuros ca si-a gasit singura cale sa se mai intoarca acasa. Povestea spune ca regimentul lui Toaba a suferit o pierdere strategica impotriva nemtilor, cu multi morti. Toaba ajunge sa se piarda
prin padurile Tatrei, mancand ce a putut, din roadele padurii. Dupa o saptamana de mers pe jos in directia sudului, asa cum o stia sa o faca ca copil dupa muschii pomilor, in singuratatea padurii incepuse sa faca o supa de crumpi, din ultima resura pe care a mai avut-o. A manca bureti (ciuperci) cat a gasit, pastrand niste crumpi in cianul care il purta dupa el. Cu ultimii crumpi, Toaba isi prepara crumpii, cand Roma a dat peste el. La un ceaun de crumpi fiecare si-a spus povestea vietii militare pana la momentul intalnirii.
Toaba si Roma nu numai ca au copilarit impreuna pe meleagurile Zoltene, insa au fost si la aceasi scoala, cu acelasi dascal. Amandoi si-au lasat nevestele acasa, fortati sa mearga pe front. Prietenia lor a continua si dupa terminarea razboiului. Parca si acum il vad pe Toaba batran cu cojocul facut de Roma, mergand la holda cu cocia. Aceasta povestioara, cu unele adaugire personale, am auzit-o decand eram un copil la vaci cu Roma, pe vaile Zoltului. Mai tarziu Ion (unchiul meu)mi-a povestit-o din nou, astfel ca aceasta istorioara ramana bine pastrata in memoria casei Obeada. Zambetul acestui om, simplicitatea si caracterul lui au ramas in memoria unui copil care incearca sa creasca mare. E dupa miezul noptii pe meleagurile Americane, trebuie sa va spun din nou:
Tace buna! Shalom! Bucuria cerului cu voi! Fiti pregatiti ca nu se stie ziua plecarii!
