FINUL ALBU CU COCIA LA MOARA
Februarie 08, 2019
Nu stiu daca mai este cineva sa pastreze istoria satului si a oamenilor care si-au perindat ani vietii pe meleagurile Zoltene. Am inregistrat video doi oameni mai batrani ai satului cu ani in urma, care mi-au lasat istoria orala a satului Zolt. Sunt pasionat de istorie, mai ales a meleagurilor unde strabunii mei au trait si au castigat painea cea de toate zilele. Pentruca am mentionat painea, mi-am adus aminte de finul Albu, vecinul de peste drum. Nu stiu cum era considerat neam cu noi, insa finul Albu era bun prieten cu mamare si tatare (bunicii mei).
Satul Zolt nu a avut o brutarie comerciala, insa fiecare casa a avut un cuptor unde cocea painea in fiecare sambata.Nu imi aduc aminte cata paine sa facea in casa Roma, insa pot spune ca se facea paine multa, ca sa ajunga pe toata saptamana. Sa hranesti 6-8 persoane in fiecare zi aveai nevoie de paine, asa ca bunica avea copaile de lemn pline cu aluat in fiecare sambata, facand colaci si paini mari de cateva kilograme, de unde taiai felii colosale de paine. Mirosul cuptorului ne ametea pe toti, mai ales spre terminarea coptului, cand drugile de nuci, mere, sau mac, era sa iasa. Dupa o racire a drugilor, eram binecuvantati cu o bucata de placinta care ne ungeau stomacurile.
Pentru productivitatea saptamanala a paini, era nevoie de faina. Ca sa ai faina aveai nevoie de grau.
Ca sa ai grau trebuia in fiecare an sa pui cateva lanturi de pamant cu grau, restul cu porumb. In fiecare vara ma duceam cu intreaga familie la taiat graului. Undeva prin august daca imi aduc aminte bine, venea o batoza in sat. Fiecare isi aducea snopii la batoza, mai tarziu sa plece acasa cu paie si saci de grau. Odata ce aveai semintele de grau, trebuia sa mergi cu ei la moara sa ai faina. Procesul era lung, insa Zolteni asa si-au asigurat paine cea de toate zilele, lucrand pamantul care le asigura o paine pe masa.
Finul Albu avea o cocie cu cai. Imi aduc aminte ca finul era mai inalt, slabut si mare fumator. Avea o voce mai de bariton din cauza fumatului, insa era un om cu multe povesti si patanii. Caii lui finul nu era mari, insa erau iuti, finul facand multe drumuri spre moara din Faget sau Birchis. Defapt in zona Fagetului numai aceste doua mori erau mai aproape, unde sateni se ducea cu cociile sau camione sa duca saci de grau la macinat. Finul Albu mergea mai des la moara, ducand si cativa saci din partea lui Roma. Imi aduc aminte ca incarca cocia cu o seara inainte, tatare cobarand din pod cativa saci cu grau sa-i puna in cocia lui finul Albu. Dimineata, finul pleca cu cocia, sa-l revedem seara cand luam saci din cocie sa-i ducem in camara. Nu imi aduc aminte sa fi avut multi saci de faina in camara, insa amabilitatea lui finul era prezenta, ducand saci la moara cand era nevoie.
Nu stiu la cati alti vecini ducea finul Albu saci de grau la moara, insa cocia era destul de plina ca caii lui finul sa se straduiasca sa traga atata greutate. Calare pe saci, finul se intorcea in sat cu faina, asigurand painea cea de toata zilele fiecarui gospodar. Finul Albu a ajutat familia noastra nu numai cu dusul graului la moara, insa si a snopilor de grau la bataoza si a paielor acasa. Legatura de prietenie era reciproca, finul Albu considerat familie. Inca un mic amanunt despre finul Albu. Imi aduc aminte ca finul avea un caine mic care mergea dupa cocia lui mereu. Cand un camion, tractor sau o masina trecea prin fata casei lui Albu, acest caine mic era turbat, alergand dupa masina si latrand nebuneste. Daca mergeai pe langa casa, cainele continua sa doarma in mijlocul drumului, ignorand prezenta ta. Era simpatic sa-l vezi pe finul cu cocia si cainele micut dupa el, sa vezi mica defilare a unui caine care se credea cel mai tare din sat. Finul s-a dus la vesnicii, insa mica amintire a carutasului care ducea sacii de grau la moara a ramas ca o amintire placuta in ochii unui copil vecin de casa.
Dela un muritor la altul va spun din nou:
Tace buna! Shalom! Bucuria cerului cu voi! Fiti pregatiti ca nu se stie ziua plecarii!
