AMINTIRI DESPRE FRATELE NICOLAE BEJENARU
Februarie 06, 2019
In ani copilariei mersul la biserica nu era o mare problema, insa statul pe banca la 2-3 ore de program bisericesc era o mare problema pentru multi dintre noi copii. Cu cat mai „pocaiti” parintii erau, cu atat trebuia sa stam mai mult la biserica. Duminica dimineata programul se incepea la 9 cu ora de rugaciune. Au fost timpuri cand biserica nu a avut programul copiilor, asa ca parintii mei ajungeau duminica dimineata cu jumate de ora mai tarziu. Imi aduc aminte de timpurile cand eu cu Sorin (fratele meu mai mic) eram trimisi sa stam pe prima sau a doua banca pe partea „fratilor.” Nu ne placea sa stam unul langa altul pentruca ajungeam la ciupeli si nebunii pe sub banca fara sa ne vada lumea. Cand ne apuca rasul, trebuia sa ne abtinem cu toata forta, pana la lacrimi. La ora de rugaciune trebuia sa ne punem pe genunchi, timp in care ne mai uitam prin jurul nostru sa spionam cine inchide ochi si cine nu. Ne intorceam spre fata bisericii unde pe partea stanga era corul. Din randurile corului, mama se uita la noi sa vada daca suntem cuminti.
Ora de studiu biblic era mai activa, cu copii bisericii sa spuna in cor versetul de aur. Nu cred ca l-am
invatat de prea multe ori, insa reuseam sa dau din gura. Serviciu divin era mai energetic in prima parte, in care corul si orchestra avea program. Cand incepea fratele Daduica, eram deja dusi cu pluta, concentratia unui copil la teme teologice fiind egal cu zero. Dupa-amiaza era programul favorit al tuturor copiilor. Programul de lauda era incarcat, cu cantari, poezi, cor si orchestra; era ceva deosebit. Ca copil eram incantat sa particip la un program mai plin de viata.
Cea mai mare bucurie era cand vedeam cine merge la amvon. Fratele Daduica era lung si peste masurile noastre sa-l intelegem. Bunicul Stefan Dumitru era scurt si predictibil; 3 puncte in 10 minute. Ca copil ma bucuram sa-l vad pe bunicul la amvon, insa bucuria cea mai mare era sa vedem pe fratele Bejenaru. De obicei erau 3 persoane la programul de duminca seara la amvon. Din toti trei, fratele Bejenaru era tot timpul primul sa ia cuvintal. Defapt intaietatea sa avea deaface cu audienta la care predica: copii.
Fratele Bejenaru a fost unul din stalpii Bisericii Baptiste din Constanta, a lucrarii pe Dobrogea. Avea o caracteristica aparte, a unui zambet si o blandete care emana din personalitatea sa. Nu l-am vazut niciodata suparat sau intristat, in preajma copiilor emanand aceasta blandete care ne atragea pe toti. Cand predica, el totdeauna se adresa mai intai copiilor, iar mai tarziu adultilor. Nu imi aduc aminte sa fi repetat vre-o istorioara. Programele de Craciun nu puteau sa fie fara prezenta fratelui Bejenaru. A 
iubit copii si copii l-au iubit. Marturia lui a ramas inplantata in memoria multora dintre noi. In zilele noastre, una din Bisericile Baptiste din Constanta a fost construita chiar in casa si pe proprietatea fratelui Bejenaru. Marturia credinciosiei si devotamentului continuand prin marturia unor caramizi care odata adapostea acest pioner al credintei pe meleagurile Constantene.
Dumnezeu a gasit cu cale sa-l ia la vesnicii, nu inainte sa lase o marturie greu de urmat. Parca si acum aud glasul bland care avea o istorioara pregatita pentru copii bisericii, sa ne bucuram si invata practica Evangheliei prin povestioare, asa cum odata si Isus a facut-o cu copii timpului sau. Este seara tarziu cand scriu aceste randuri, dela un muritor la altul va spun din nou:
Tace buna! Shalom! Bucuria cerului cu voi! Fiti pregatiti ca nu se stie ziua plecarii!
