PAZNICUL USI BISERICII
Ianuarie 18, 2019
Mi sa dus mintea la ani copilariei, la vremurile cand parintii ne duceau la biserica cu forta sau din lipsa financiara de a plati pe cineva sa stea cu noi acasa. Acestea erau timpurile cand nebuniile celor 4 baieti ti-ar aduce fiori daca nu si puscaria. Era deja o imposibilitate sa lasi acasa 4 baieti, fortat sa-i iei cu tine orisiunde mergeai. Asa ca in fiecare vineri seara eram la biserica, duminica dimineata la fel, iar seara obligatoriu.
Bunica Nastasia, pentru ani de zile a fost paznicul usii bisericii. Indiferent de ocazie sau eveniment, scaunul bunucii nu era ocupat de nimeni. Nimeni nu iesea din biserica fara sa treaca pe langa ea. Noi eram purtati in fata bisericii, undeva pe primele banci. Mama era la cor iar tata si el pe scaunul din spate la tenor. Cu programe de 3 ore, plictiseala iti cucerea mintea, ajungand sa inventam tot felul de scuze sa mai iesim in curtea bisericii, unde alti copii se jucau fara nici o restrictie. Eu fiind „mai cuminte” am reusit sa inving plictiseala si sa stau linistit in banca, uneori adormit pe umarul unui necunoscut. Fratii mai mici, au fost mai curajosi, si si-au luat avant spre usa din spatele bisericii sa iasa afara. Nici nu se apropriau bine de usa bisericii ca ochii bunicii iti baga o frica de moarte. Cu o moaca smiorcaita, fratii mei se plageau ca trebuie sa mearga la veceu. Odata iesiti afara, erau intampinati de compania prietenilor lor, ajungand sa se joace nu numai in curte dar si pe strada din fata bisericii.
De multe ori bucuria de a scapa de plictiseala bisericii era terminata brusc de prezenta bunicii care ii forta pe toti sa intre inapoi in biserica. Paza usii din spate fiind asigurata de bunica, fratii mei au gasit o alta metoda de iesire in libertate: usa laterala a coristilor. Problema cea mai mare era ca trebuia sa ai curajul sa te duci prin fata bisericii sub ochii la o intreaga biserica, sus pe scarile laterale amvonului, printre orchenstrati, pe usa laterala a bisericii. In multe ocazii bunica nu vedea smecheria fratilor mei, asa ca se bucurau de libertatea curtii bisericii, pina bunica mai iesea si ea afara. Odata prinsi ca niste delicventi, fratii mei primeau cate o palma peste cap sau trasi de ureche, impinsi inapoi in biserica.
De multe ori am considerat ca buninca a fost un stalp de biserica, nemutata dela usa bisericii. Anii au trecut, si inca imi aduc aminte de jocurile copilariei, de nebuniile si ispravile unor nepoti care incercau sa pacaleasca pe bunica prin iesirea vazuta sau nevazuta din biserica. Imi este dor de bunica, mai ales ca era nepotul cel mai mare si mai iubit de ea. Imi placea sa dor la ea acasa, si sa fiu in compania ei. Sa facut traziu pentru mine, asa ca pina maine va spun:
Tace buna! Shalom! Bucuria cerului cu voi!
