SALA DE ASTEPTARE
Ianuarie 15, 2019
Am inceput sa scriu in fiecare zi cate un gand cu speranta sa pastrez unele amintiri care mai ies la suprafata intr-o minta asa de incarcata. Acum 34 de ani eram in sala de asteptare la Elmhurst Hospital in Queens, New York. Era deja decis ca Sabina trebuia sa aibe cezariana, copilul nostru refuzand sa iasa afara cu capul deformat. Fudulia copilului nostru ne-a pus in asteptare dupa miezul noptii, sperand ca operatia sa aibe succes. Odata ce decizia doctorului genicolog a fost luata, mi sa spus ca trebuie sa astept in sala de asteptare.
Sala de asteptare era enorma, cu lumini stinse, nici o umbra de om, cu zeci de randurii de banci goale. Era dupa miezul noptii, intr-o zi friguroasa de ianuarie. Despartit de nevasta, am inceput sa ma rog pentru iubita mea si procedura prin care trebuia sa treaca. Am ramas in gandul asteptari destul de mult timp. Nici o suflare nu se auzea, luminile stinse te impingea spre adormire. Totusi entuziasmul asteptarii primului copil ma tineau treaz. La un moment dat se aude un schirtait de roti. Prin geamul enorm a sali de asteptare, vad o asistenta medicala mai batrana impingand un carut cu un copilas in el. Am inceput sa am emotii, nestiind daca se opreste in dreptul sali de asteptare sau ducea copilasul la o alta sala.
Carutul se opreste in fata sali, asistenta chemand: RAMIREZ, RAMIREZ, uitanduse spre mine. Confuz, ma duc spre carut sa vad un copilas inchis la culoare, probabil origine spaniola sau african-american. Asistenta incearca sa ma bucure spunandu-mi ca este un baiat, surazand si facandu-mi complimente. Naucit la cap, gandindu-ma cum am ajuns sa am un copil negru la culoare, si cum sa zapacit nevasta la cap sa dea numele de familie al iei ci nu al meu de Obeada, continuu sa raman fara cuvinte. Viteza gandurilor ma duceau spre ameteala, nestiind cum sa reactionez, paralizat sa vad un copilas negru in fata ochilor, pe cand si eu si nevasta, mai ales nevasta era mai alba ca zapada. Vazand ca nu este bucurie in fata mea, asistenta continua sa surada si sa ma veseleasca. Dupa vre-o 3-5 minute de tortura, care au fost ca o vesnicie, un spaniol (mai negru la culoare) iese dintre bancile sali de asteptare sa strige: Ramirez? Ramirez?
Cand am vazut ca defapt nu eram singurul din sala asteptand vestea buna, m-am retras intr-o parte sa las pe noul tata sa se bucure de baiatul lui. Am zis „Thank God” adaugand imediat „Congratulations!” Cu multumire in inima m-am retras in sala de asteptare sa-mi trag rasuflarea. Am inceput sa rad de unul singur de cea ce se intamplase. Dupa mai multa asteptare o asistenta ma dus in dormitorul sotiei, unde un copilas era in carut langa ea. Nu pot sa-mi exprim bucuria acelor clipe, insa Priscilla Eva Obeada, cu capul nederanjat, intr-o perfectiune aparte imi da un suras, parca spunandu-mi: Hi dady, I’m here…..
LA MULTI ANI PRISCILLA!
Pina maine va spun: Tace buna! Shalom! Bucuria cerului cu voi!
