Opiniile ridicate la noul val de învățătură Țoniadă au adus o serie de critici, în mod special datorită limbajului și cumva a spiritului în care sau făcut comentariile pe siturile sociale. Unii au făcut observația că opiniile sunt prea acide, alții sau luat nu numai de forma de exprimare dar și de curajul de al ataca pe cel ce este ”marele învățător.” Opinii și discuții care au separat din nou frățietatea, în grupa ”Aminilor” pentru Țon, și cea pentru scoaterea în evidența a învățăturile false propagate cu fermitate, în noua imagine cu care suntem introduși.
Am citit multe comentarii care m-au făcut să zâmbesc, privind cum istoria se repetă în modalitatea de comunicare teologică în istoria Bisericii. Pe la anii 431 d.Hr. Cyril scrie o scrisoare lui Ioan din Antiohia unde se exprimă destul de acid:
”O nebuni, a căror competență este în calomnie! Cum de ați devenit așa de pervertiți în gând și cădere într-o astfel de boală și idioție?” (1)
Cyril a fost patriarhul din Alexandria, un teolog care a trăit la ani 376-444, un mare teolog la vremea lui care este recunoscut ca un doctor în teologie a Bisericii, din perioada Părinților Bisericești. Acest teolog ar fi creat un scandal media folosind astfel de cuvinte în mediul Bisericesc, și totuși nu mulți sau scandalizat la timpurile sale.
Vocabularul lui Cyril nu este unic, la ani 451 d. Hr. să întâlnim pe arhiepiscopul Leo care face următoarea afirmație:
”O nebuni, care știți numai să interpretați greșit, cum ați fost duși să ajungeți la o astfel de judecată, cum ați căzut într-o boală așa nebunească? ” (2)
Un limbaj asemănător cu a patriarhului Cyril, însă scris de Leo I, un doctor în teologie din secolul cinci.
Ne-am pune întrebarea cum se poate ca astfel de oameni înțelepți, cu o educație teologică deosebită, oameni care au ajuns 
să înțeleagă Scripturile la un nivel superior, să folosească un astfel de limbaj, să aibă o astfel de atitudine pe care am putea să o numim firească. Ca niște amatori marginali în teologie, cu o priveliște din culise, ajunge să judecăm în cea ce știm și credem că ar fi mai bine, și totuși cele două fragmentele sunt luate din niște scrisori importante, rămase în analele istorie ca o mărturie a unei gândiri teologice deosebită.
Acest limbaj ”teologic” continuă în decursul istorie Creștinismului, un document de la al Cincilea Conciliu de la Constantinopol în jurul anilor 553 d. Hr. găsim acest text:
”O, limbă spurcată! O, câtă desfrânare se află în om! O, cât de necugetată e mâna pe care a ridicat-o împotriva Ziditorului său! Căci neisprăvitul om care a jurat să cunoască Scriptura, nu a plecat urechea la vorbele profetului Osea, „ Vai de ei, pentru că fug de Mine! Pieirea vine peste ei, pentru că nu-Mi sunt credincioşi!
Şi la ce bun să mai spunem altceva? Căci fiecare poate lua în mâinile sale scrierile spurcatului Teodor sau capitolele nelegiuite care au fost transcrise din scrierile lui spurcate în faptele noastre, şi să descopere astfel nebunia fără seamăn şi lucrurile mişeleşti pe care le-a susţinut. Căci ne temem să spunem mai multe şi să ne mai amintim vreodată de aceste mârşăvii.” (3)
Cum ar suna acest limbaj să fie folosit în zilele noastre? Ce am spune dacă am scrie în această manieră despre Țon și alți învățători care duc în eroare adunarea sfinților? Istoria Creștinismului scoate în evidență o atitudine drastică în lupta împotriva falșilor, a învățătorilor mincinoși.
Istoria Biserici ne-au lăsat multe documente care au făcut anatema pe mulți. Anatema are mai multe definiții din greacă, însă mai popular înseamnă ”ceva dedicat” un ”blestem”, sau ”condamnare la iad.” Un exemplu al limbajului teologilor folosit la conciliu al cincilea este in textul oficial al conciliului:
”Dacă este cineva care nu-l anatemizează pe Arius, pe Eunomius, pe Macedonius, pe Apollinarius, pe Nestorius, pe Eutih şi pe Origen, precum şi scrierile lor nelegiuite, precum şi pe toţi ceilalţi eretici deja condamnaţi şi anatemizaţi de către Sfânta Biserică Catolică şi Apostolică, şi de mai înainte numitele patru Sfinte Sinoade şi [dacă cineva nu îi anatemizează de asemenea] pe toţi aceia care i-au susţinut şi îi susţin sau pe cei care în nelegiuirea lor continuă în a-şi susţine părerea neschimbată ca şi a acelor eretici deja menţionaţi: să fie anatema.” (4)
Folosirea blestemelor de către Părinții Bisericii la secolul 3-12 sunt cunoscute. Un mesaj dramatic, cu niște cuvinte care în zilele noastre mulți nu au curajul nici să le folosească în privat. Totuși Biserica și teologii ei nu sau sfiit să fie clari în mesajul de anatemizare a ereticilor și a învățăturile false.
La mai bine de o suta de ani la Consiliu de la Constantinopol, comunitatea teologică a timpului, în cadru unui alt conciliului lansează următorul mesaj de anatemizare:
”lui Theodore din Pharan, ereticul, anatema! lui Sergius, ereticul, anatema! Lui Cyrus, ereticul, anatema! Lui Honorius, ereticul, anatema! Lui Pyrthus, ereticul, anatema!
Lui Paul ereticul, anatema!
Lui Peter ereticul, anatema!
Lui Macarius ereticul, anatema!
Lui Stephen ereticul, anatema!
Lui Polychronius ereticul, anatema!
Lui Apergius din Perga ereticul, anatema!
Către toţi ereticii, anatema! Către cei care sunt parte cu ereticii, anatema!” (5)
Câtă anatema sa folosit si cat de stricți au fost teologii Bisericii în istoria Creștinismului. La anii 1438-1443 d. Hr. un text de la conciliu de la Ferrara ne dă un alt exemplu de vorbire teologică;
”O fii nenorociţi şi degeneraţi! O generaţie rea şi adulteră! Ce ar putea fi mai crud decât această hulă şi fărădelege? Poate fi ceva mai detestabil, mai înspăimântător şi mai nebun ce se poate imagina?” (6)
Am putea să folosim un limbaj așa de dur în contextul ereziilor Țoniade?
După atâția ani încă se mai întreabă unii care este teologia lui Țon, cu ce a greșit acest om. Alții se întreabă de ce a fost respins de Baptiști? Tirada discuțiilor amatoare continuă, cu toate că mai mulți teologii Români ne avertizează pericolul învățăturilor lui Țon, pe când pe de altă parte alții o promovează din neștiință.
Limbajul teologic pentru unii ar fi un limbaj de lemn, dur și ne-potrivit. Totuși ne punem întrebare dacă ar fi cazul să ne purtăm cu mănuși în fața ereziilor aduse în adunarea sfinților. Isus sa purtat dur la Templu, a luat biciul să rectifice un abuz grav din Templul Domnului. Poate că biciuirile nu sunt la modă, însă o limbă ascuțită a fost arma apologeților din toate timpurile.
Până la urmă vocabularul acid folosit de unii teologi din zilele noastre nu este așa de acid ca a teologilor de la începutul istoriei Creștinismului, exemplificat prin textele de mai sus și multe alte texte lăsate în analele istoriei. Totuși, Duhul Domnului dă înțelepciune și pricepere să știm cum și unde să folosim un limbaj caustic care să omoară păcătoșenia unei minți apostată, a celor care vin cu învățături străine adunării sfinților.
Caius ben Obeada
Note de subsol:
1. Scrisoarea lui Cyril către John din Antiohia despre pace – http://www.voxdeibaptist.org/conciliu_de_la_Efes.htm#_Toc88024039
2. Al patrulea Conciliu Ecumenic. Conciliul de la Calcedon 451 d. Hr. – http://www.voxdeibaptist.org/al_patrulea_conciliu.htm
3. Cel de-al Cincilea Conciliu: Constantinopol II, anul 553 – http://www.voxdeibaptist.org/Al_Cincilea_Conciliu_553AD.htm
4. Ibid. 3
5. Al Şaselea Conciliu Ecumenic: Constantinopole III, 680-681 – http://www.voxdeibaptist.org/al_saselea_conciliu.htm
6. CONSILIUL ECUMENIC DE LA FLORENŢA (1438-1445) – http://www.voxdeibaptist.org/Conciliu_Florenta_1438.htm
