Cel puțin odată în viață o persoană este acuzată să fie ”ingust la minte.” În ce mă privește am fost acuzat deseori, în contextul argumentelor biblice, a opiniilor la care am ajuns să ader. Totuși, deseori mi-am pus întrebarea: Cât de inguști are trebui să fim în probleme de credință? Copii lui Dumnezeu ar trebui să fie înguști la minte, limitați în înțelegerea și practicarea Scripturilor?
Sunt momente în care când nu agreem cu cineva suntem acuzați să fim înguști la minte. Ce ne face să fim înguști; neschimbarea unei atitudini, ori înțelegeri în practica vieții, sau încăpățânarea de a vedea sau asculta și opiinile altora? Oneori în argumentările pe care le facem, se ajunge la un impas intelectual în care o persoană este de o părere contrarie. Sunt cel puțin trei moduri de a trata o astfel de situația:
- aduci o insultă acuzând interlocutorul de a fi ingust la minte
- ignori argumnetele care îți sunt aduse
- schimbi firul discuțiilor
Ar mai fi și alte moduri de tratare, însă ce mă șochează cel mai mult este îngustimea minții omului în refuzul de a discuta sau vedea și analiza și un alt puunct de vedere pe care alții l-ar avea. La servici sau la școală sunt tot timpul întrebat care este ocupația mea în timpul liber; ce imi place să fac? Pe când alții amintesc uitatul la televizor, să meargă în parcuri, să aibe grijă de câini și pisici (boala americanului), eu le spun că îmi place să studiez Scripturile. Întrebarea imediată la această declarație este: ”Dece”? Aici mi se dă oportunitatea să explic ce este apologetica, dece o fac, stârnind curiozitatea unora și dezgustul altora. Unii mă considera ”norrow-mind” adică îngust la minte, pe când alții apreciază aspectul intelectual în care ajung să studiez aplicațiile Scripturale în probleme de viață.
Dece ”creștinii” sunt considerați înguști la minte? sau dacă vrem să fim mai personali: ”dece baptiști sunt considerați înguști la minte?”
Cu ușurinșă am putea vedea dece baptiștii sunt considerați inguști la minte, luând în considerare faptul că suntem considerați sectanți, oameni care au schimbat cumva interpretările și practicile tradiționale creștine. Mai greu de înțeles este de ce frații noștri ajung să ne insulte a fi inguști la minte, acuzatori de o încăpățânare, nu ne-aparat Scripturală ci de agreerea unei opinii.
Trebuie notat că este o mare diferență între o insultă și realitatea minții omului. Unii sunt acuzatori de minții înguste, ei însuși dând dovadă de o îngustime și limitare de înțelegere intelectuală. Alții preferă să fie înguști în probleme de practică, urmând calea îngustă a lui Cristos. Totuși în viață, nu îngustimea celor depe calea largă ne-ar afecta cel mai mult, ci îngustimea celor depe calea cea strâmptă care susțin o teologie și practică așa de îngustă că nu sunt în stare să recunoască nevoile și necesitățile celor din jurul lor.
Aici dorec să aduc aminte cuvintele apostolului Petru care explică regula discuțiilor apologetice în care spune:
” Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă,
16. având un cuget curat; pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Hristos, să rămână de ruşine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău.” (1 Petru 3:15-16)
Baptistul îngust la minte ar trebui să dea dovadă de blândețe și o pregătire intelectuală și spirituală aparte, gata să poată da scotoeală de nădejdea pe care o are. Când citești răspunsurile unora depe blogurile pocăiților ajungi să te întrebi: ce fel de pocăiți mai sunt și aștia? Care principiu Scriptural îl folosesc în argumentările teologice?
Îmi aduc aminte de răbdarea bunicului meu în ascuțirea coasei. Erau două modalități de ascuțire: cu o piatra de polizor pe care o ținea într-o teacă la curea, sau ”batea” lama coasei cu un ciocan special, ascuțind lama aproape ca briciu. Ascuțitul coasei necesită o răbdare și perfectare a dibăciei în folosirea ciocanului. Un apologet, sau un apărotor al credinței, nu este unul care atacă, care te insultă că esti ingust la minte, sau care te obligă să accepți un punct de vedere sau altul. În perfecțiunea răbdării, un apologet explică și argumentează cu blândețe credința la care a ajuns, lăsând loc Duhului Sfânt să facă mai mult decât un atac sau o insultă ar putea să o facă.
Uitațivă cu atenție la răbdarea de care trebuie să dai dovadă în ascuțirea unei coase, aducând aminte că apărarea credinței necesită o pregătire și practică de răbdare, o dibăcie în folosirea argumentelor Scripturale, o bătaie gentilă care nu produce dureri de cap ci o înțelegere Scripturală.
Coram Deo! Shalom!
