Trăiesc in nordul Americii, in statul New York, unde unele ierni sunt mai blânde însă restul sunt destul de reci, cu multa zăpadă, si investiție serioasa in sistemul de încălzire a casei. Sunt zile când numai in maieu nu se sta la televizor, fiind necesar un pulover sau chiar o jaca mai lejera.
Sfântul Basil ne istorisește
moartea eroica a unor soldați romani la anii 320 AD in Armenia. Legiunea a doisprezece,
numita „Înarmat cu Fulger”, una din cele mai cunoscute legiuni pentru vitejia soldaților
lor, era mândria imperatorului Licinius. Se spune ca nu au fost soldați mai
viteji decât cei din această legiune, fiind trimiși sa lupte in Armenia. Totuși,
imperatorul a auzit ca in aceasta legiune erau soldați care acceptase pe
Cristos in viețile lor.
Vestea ca mulți soldați
din aceasta legiune era Creștini, a făcut pe imperator sa dea comanda sa pedepsească
cu moartea pe toți soldații identificați a fi Creștini. Prefectul a strâns pe
toți soldații si a întrebat care soldați sunt Creștini. 40 de soldați au ieșit
in poziție de drepți in fata legiunii. Li sa cerut sa renunțe la Creștinism,
nici un soldat lepădându-și credința.
Prefectul a dat
comanda ca acești soldați sa se dezbrace si sa meargă in coloana de marș intru
lac înghețat. Mergând spre mijlocul lacului in formație militara, la pielea
goala, acești romani au început sa cânte:
„Patruzeci de
soldați luptând pentru Tine, o, Hristoase, pentru a câștiga pentru Tine
victoria și coroana învingătorului! ”
Pe la miezul nopți
unul din soldații din mijlocul lacului abandonează credința si fuge spre
marginea lacului sa se încălzească la foc. Una din gărzile romane se spune ca a
văzut o lumina deasupra soldaților din mijlocul lacului. Când a văzut lumina
peste lac, sa ridicat si a spus: „Și eu
sunt acum creștin, mi-am aruncat uniforma, și-am aruncat sabia deoparte.”
Soldatul a dispărut în întuneric pentru a se alătura celor treizeci și nouă in
mijlocul lacului. Pana dimineața majoritatea au murit înghețați, restul fiind omorați
de sabie. Corpurile au fost arse si cenușa aruncată in lac.
Nu știu care este reacția unui credincios in fata unei
astfel de marturii. Sângele martirilor a făcut posibila păstrarea credinței
pana in zilele noastre. Noi ne plângem de putina încercare crezând ca avem
drepturi si libertăți într-o lume care nu ne aparține. Frigul doboară pe mulți,
unii amorțind nu pentru Cristos ci pentru plăcerile temporare a acestei vieți. Domnul sa ne tine tari in credință primita
din partea înaintașilor noștri. Coram Deo!
Rugăciunea joaca un rol important in viața credinciosului. Rugăciunea denota legătura ta cu Dumnezeu, a unei relații cordiale sau mai apropiata, având in vedere ca Mântuirea depinde de jertfa Domnului nostru Isus Cristos. Rugăciunea este cea care te apropie de divinitate, care iți da șansa de ați arata mulțumirea fata de tot ce primești din partea lui Dumnezeu.
Nu știu de cate
ori de rogi sau pentru ce, însă sau făcut studii si statistici legat de rugăciune
care denota cat de importanta este rugăciunea pentru unii. In 2014, un studiu
legat de rugăciune arata ca 48% din Americani se roagă in fiecare zi, din care
31% se roagă de câteva ori pe zi, 48% cel puțin odată pe zi, iar 65% cel puțin odată
pe luna.
Când au fost întrebați
de cate ori li se pare ca rugăciunile au fost ascultate, răspunsurile au fost următoarele:
25% rugăciunile
au fost ascultate de fiecare data
21%
majoritatea rugăciunilor au fost ascultate
37%
cate odată au fost ascultate
3% nu
au fost ascultate niciodată
14%
nu au știut sa răspundă daca au fost sau nu ascultate
In același studiu
au fost întrebați daca sau rugat pentru anumite lucruri in particular. Răspunsurile
au fost următoarele:
41%
sau rugat pentru persoane care le-au tratat cu răutate
37%
pentru dușmani
21%
sa câștige la loterie
20%
sa aibă succes fără nici un efort
14%
ca Dumnezeu sa pedepsească pe dușmanii lor
13%
ca echipa de sport favorita sa câștige
9% se
roagă ca lucruri rele sa se întâmple la oameni rai
4% se
roagă împotriva succesului altora
In 2017 a fost
publicata o alta statistica care încearcă sa vadă cum se roagă creștinul
American. Acest studiu revelează ca 79% se roagă cel puțin odată la 3 luni, majoritatea
făcând-o singuri.
82%
se roagă in tăcere si singuri
13%
se roagă singuri cu voce tare
2% cu
voce tare împreună cu o alta persoana sau in grup
2% se
roagă colective in adunare
Nu știu pentru ce
te rogi sau cum te rogi. Dumnezeu le poruncește evreilor sa se roage cel puțin
3 ori pe zi. In Vechiul Testament sau rugat in picioare, in pat, prosternați cu
fata la pământ, sau in reverență, îngenunchiați. Se pare ca poziția este mai
puțin importanta decât inițiativa de a fi in prezenta lui Dumnezeu in rugăciune.
Eu sper ca tu nu ești doar o statistica, ci un adevărat copil ascultător a
Domnului, om al rugăciunii si bucuriei sa fii in prezenta lui Dumnezeu. Coram
Deo!
Indiferent de ce denominație
Creștină ești, Cristos joaca un rol extrem de important in mântuirea ta. Fără Cristos
nu este mântuire, fără intervenția lui Dumnezeu nu am fi avut parte de veșnicie.
Din păcate, ne-am obișnuit așa de mult cu noțiunea unui Dumnezeu al dragostei,
ca ne scapă cat de periculoasa este aceasta dragoste. In Vechiul Testament,
oameni care au ajuns in prezenta lui Dumnezeu au leșinat, căzuți cu fetele prosternate
in fata prezentei divine. Unii au fost mistuiți de foc, înțelegând ca nici un
muritor nu poate rezista sfințeniei lui Dumnezeu si sa scape cu viată. Singura protecție
pe care o avem in fata sfințeniei lui Dumnezeu este Isus Cristos.
Cat de important
era Cristos pentru credincioșii bisericii primare?
Se făceau
voluntari sa moara ca martiri in arenele Romane.
Luxul si
libertatea de care ne bucuram in zilele noastre ne face sa uitam cat de mult
suntem atașați de Mântuitorul nostru. Nimeni nu ne cere sa arătam cat de loiali
suntem, si nici cat de credincioși am fi. Nu suntem duși in fata procurorilor
sa ni se ceara sa ne lepădam de credința in Isus Cristos. Si totuși mulți au făcut-o
in istoria Creștinismului.
In aceasta zi
vreau sa aduc aminte de mărturia credinței un sclav din Smirna. Sfântul
Polycarp a fost adoptat ca sclav de o femeie evlavioasa pe nume Callisto, care
la crescut pe Polycarp in frica de Dumnezeu. Aceasta femeie la învățat sa citească
Scripturile, sa le memorizeze, sa se roage si sa fie botezat.
Polycarp nu la cunoscut pe Paul, însă ia cunoscut scrierile, de multe ori citându-l pe apostolul Pavel. Polycarp însă la cunoscut personal pe apostolul Ioan. Știm acest lucru din scrierile lui Irineu care era nativ din Smirna, si care la cunoscut pe Polycarp si mărturia lui, fiind unul din ucenicii apostolului Ioan.
Era o zi de
jocuri sportive in Smirna, unde peste 20,000 de spectatori era prezenți sa vadă
jocuri barbare de torturi si violente. Nu departe de Smirna, la Pergamum, era o
școală de gladiatori, spectacolele gladiatorilor fiind văzute pe arena Smirnei.
Proconsulul Smirnei cere cu autoritate lui Polycarp sa ia un jurământ ca denunță
pe Cristos. Cu un calm deosebit, bătrânul Polycarp răspunde:
„De optzeci și
șase de ani am fost slujitorul lui și el nu mi-a făcut niciun rău. Și cum pot acum
să-mi blestem regele care m-a salvat? ”
Au făcut un foc
mare si fără haine, in goliciunea cu care a intrat in lume, Polycarp intra in
mijlocul flamelor. Văzând ca corpul nu a luat foc, unul din gărzile de execuție
la înjunghiat. Așa sa dus la veșnicie Polycarp, străpuns si pulverizat de focul
romanilor. Se spune ca credincioși martori martirajului lui Polycarp nu au plâns
ci sau bucurat, pentru că martirajul era locul in care jertfa si bucuria devin
inseparabile.
Cat de important
este Isus Cristos pentru tine?
Suntem gata sa ne
facem cunoscut mărturia chiar la riscul vieții? Unii sunt așa de vânduți plăcerilor
ca nu pot trai in lumina, ascunși după masca Creștinătății iubitoare, ascunzând
păcatele si plăcerile lumii fără Dumnezeu. Unii sunt in stare sa facă orice sa
profite pe spatele fraților, uitând de Cristos si jertfa Crucii, ca eu si tu sa
avem parte de veșnicie.
Polycarp sa dus
la veșnicie împreună cu mii de martiri care in cursul istoriei au apreciat pe
Cristos mai mult decât viețile lor. Oare o pensie si câțiva bani te face sa-ti
vinzi pe Mântuitorul? Nu știu despre tine,
însă îmi este frica de pedeapsa ne vegherii mele, sa nu cad in mâinile păcătoșeniei
mele crezând ca mai am timp si pentru pocăința, dar mai târziu. Coram Deo!
Istoria Creștinismului este plina de exemple de oameni ai credinței folosite de la amvoanele Evanghelice. Corupția bisericii din Mediul Evu a trezit credincioșii la o reforma care a avut repercusiuni totale prin apariția Protestantismului. In Mediul Evu era cunoscuta participarea femeilor la biserica, de 3-5 ori pe zi la rugăciune si cel puțin odată pe săptămâna la programul bisericii.
In Anglia la ani 924-939 CE, sub regele Athelstan, apare legea „calvarului de fier.” Daca erai acuzat, trebuia sa mergi in fata congregației bisericești, unde trebuia sa juri ca ești nevinovat si sa tină o oala de fier fierbinte. Daca persoana putea sa tina fierul roșu a oalei fără sa fie ars, si fără bășici in palma, era considerat nevinovat. In istoria acestei perioada nu sa găsit nici un nevinovat care sa poarta fierul roșu si sa nu își ardă mâinile. Toți vinovații au fost condamnați la moarte, după ce si-au ars mâinile.
Corupția
bisericii si legile supuneri erau cunoscute. Nimeni nu putea sa contrazică
lideri religioși, ideile si vorbele lor fiind lege. In aceste circumstanțe
apare Margery Kempe (1342-1438 CE) care provoacă bogăția clericilor, corupția
de care dădeau dovada, așa cum cu 200 de ani înainte lui au făcut-o John
Wycliffe si Jan Hus. Corupția bisericii devine insuportabila facilitând
apariția liderilor Reformei.
Corupția
liderilor bisericești continua si in zilele noastre. Bogăția, dorința de o
asigurare financiara pentru pensie, libertinaj sexual, sunt numai câteva din apucăturile
unor lideri care nu percep sa fie provocați, crezând ca sunt „speciali” si nu
pot fi judecați. Matei 18 este invocat de toți hoții, curvarii, si toți păcătoșii
care vor sa-si ascundă păcatele. Împietrirea inimi lor nu face altceva decât sa
continua in orbire si deziluzie, a unei realități virtuale care nu exista decât
in mintea lor si a celor care profita in spatele la astfel de lideri corupți.
Jim Bakker,
fondatorul organizației PTL care este abreviația „Praise the Lord” (Slava
Domnului) ajunge sa fie condamnat pentru fraudă si conspirație, solicitând
milioane de dolari de la adunarea Domnului. Jimmy Swaggart este fotografiat in fata unui
motel cu o prostituata, mai târziu sa piardă asocierea cu Assembly of God, pierzând
sponsori care susțineau misiunea in care era implicat in numele Domnului.
Ne este ușor sa
ne uitam peste gard si sa pretindem ca astfel de căderi nu exista in Comunitățile
noastre Romanesti. Realitatea este alta, si destul de tragica. Avem pastori căzuți
care au ajuns lideri de Comunități. Ei au fost schimbați, însă nu judecați de
colegii lor care încă mai sunt gata sa treacă cu vedere păcătoșenia, sugerând
ca acestea sunt cazuri „speciale” si nu trebuie sa distrugem familia pastorului
din punct de vedere financiar.
Am cunoscut un
pastor foarte puturos care cerea bani micilor adunări pe care le păstorea, cu
amenințarea ca nu va mai veni la ei sa dea Cina Domnului. Frații nu au avut
curajul sa reclame astfel de condiții, scuzând-se ca nu vor ca pastorul sa-si
piardă jobul si sa rămână pe drumuri. Intre timp micile bisericuțe au murit dea
binelea, cu o mărturie precarie in comunitățile unde erau. Prietenii ortodocși
nu mai veneau la invitațiile de evanghelizare, cu motiv ca nu puteau sa vadă un
astfel de pastor „pocăit”. Tăcerea a distrus lucrarea înaintașilor noștri,
lucrare lăsata pe mana unui corupt care era mai interesat de pensia lui decât
de starea spirituala a adunărilor la care ar fi trebuit sa fie chemat sa slujească.
Unii lideri sunt așa
de corupți, ca pregătesc caii in care daca se vor găsi in aceiași situație, sa aibă
cale de scăpare, motivând ca nu sau luat masuri drastice nici in trecut, si nu
ar fi bine sa se înceapă cu ei. Lideri corupți fără coloana vertebrala, au
produs lideri la fel ca si ei. Bisericile sunt goale si ne interesează întruniri
pastorale prin tabere, excursii de revitalizare, remodelări de bisericii,
obiective care nu au in vedere sănătatea adunării sfinților ci numai a fațadei.
Bisericile romanești
din America nu au putut sa supraviețuiască certurilor si rupturilor. In Romania
a mai existat o protecție morala si spirituala, pastori inițiatori de ruperi
fiind confruntați. Este mare diferență intre o separare strategica si
beneficie, fata de o rupere de biserica sa-ti asigure un salariu si o pensie de
viitor. Unele rupturi sunt sănătoase si necesare, însă rupturile inițiate de
lideri compromiși, sunt o mărturie a unei inimi păcătoase, in care Cristos nu
mai este centru, ci propriu interes.
Mă rog Domnului ca cei care trebuie sa audă, sa audă, pentru
că ei știu cine sunt si ce le spun. Daca mai exista o mica sămânță de muștar in
inimile lor, mai este speranță. Bunătatea cerului peste adunarea sfinților,
indiferent daca sunt Baptiste, Penticostale, Bisericile după Evanghelie sau
independente. Coram Deo!
„În norod sau
ridicat și proorocii mincinoși, cum și între voi vor fi învățători mincinoși,
cari vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care
i -a răscumpărat, și vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică. Mulți
îi vor urma în destrăbălările lor. Și, din pricina lor, calea adevărului va fi
vorbită de rău. În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înșelătoare, să
aibă un câștig de la voi. Dar osânda îi paște de multă vreme, și pierzarea lor
nu dormitează.” (2 Petru 2:1-3)
Textul vorbește de oameni ai credinței care ajung sa cada in păcat, sa folosească cuvântări înșelătoare ca sa aibă un câștig. Trecând peste aspectul teologic, mergând la practica as face următoarea prezentare:
„Sa presupunem ca
un lucrător al Evangheliei face un apel de ajutor pentru lucrarea
Domnului. Ești mișcat de prezentarea
făcută si simți ca trebuie sa pui si tu umărul in ajutorarea lucrării spre
slava Domnului. Din bunătatea inimii si resurselor pe care le ai din partea
Domnului începi sa susții lucrarea. Lucrarea pare sa meargă, nevoile de ajutor
fiind din ce in ce mai mare. Copleșit de nevoile lucrării, încurajezi si pe alții sa pună umărul. In timp
ajungi sa afli de neregularități, parte din fondurile trimise pierdute prin
alte buzunare.”
Care este
atitudinea ta? Ce faci in astfel de cazuri?
Petru trage
atenție la astfel de buni vorbitori cu cuvântări înșelătoare, care caută un
câștig de la copii Domnului. Pavel merge mai departe sa dea următorul sfat:
„Vă îndemn,
fraților, să vă feriți de cei ce fac dezbinări și tulburare împotriva
învățăturii pe care ați primit-o. Depărtați-vă de ei. Căci astfel de oameni nu
slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; și, prin vorbiri dulci
și amăgitoare, ei înșală inimile celor lesne crezători.” (Romani 16:17-18)
Pavel si Petru nu
vorbesc despre un membru nominal a unei adunări, care nu are audienta sau
urmași. Acești „învățători,” care in zilele noastre i-am numi lideri
spirituali, ajung sa se hrănească din mâinile celor care au ajuns prada
înșelăciunilor lor. Nici Pavel si nici Petru încurajează practica pasajului din
Matei 18 in tratarea la astfel de oameni, ci mai degrabă o expunere si
dezonorare in fata adunării sfinților.
Ne facem tovarăși
de adevăr sau de înșelăciune?
Domnul sa dea curaj copiilor Săi sa confrunte astfel
de oameni care nu fac altceva decât sa risipească din punga Domnului. Coram
Deo!
Apologetica este o ramura si specialitate teologica aparte, care joaca un rol secundar in zidirea Bisericii, in ajutorarea creșteri spirituale a credinciosului. In termeni simpli, apostolul Petru face următoarea remarca la rolul apologeticii:
„Ci sfințiți în
inimile voastre pe Hristos ca Domn.” Fiți totdeauna gata să răspundeți
oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândețe și
teamă, avînd un cuget curat; pentru că cei ce bârfesc purtarea voastră bună în
Hristos, să rămână de rușine tocmai în lucrurile în cari vă vorbesc de rău.” (1
Petru 3:15-16).
Apologetica este
o explicare a credinței (speranței) pe care o avem in Cristos. Apologetica nu
este implicata in apărarea sau explicarea credinței tale (protestant, ortodox,
catolic, sau evangelic), ci a simplicității mesajului lui Cristos pentru Mântuire.
Un apologet nu face teologie in sensul de explicare si susținere a unor sisteme
teologice, ci in apărarea si explicarea mesajului Scripturi pentru mântuire.
Din aceasta cauza mulți apologeți din diferite confesiuni nu dezbat sau apară
probleme teologice a diferitelor sisteme
(ex. Calvinisti, Arministi, dispentionalisti, amilinisti), ci se unesc
in apărarea si explicarea simplicității mesajului de Mântuire prin Cristos găsit
pe paginile Scripturii.
Stevan B. Cowan
(Five views of Apologetics) explica ca apologetica este preocupată de apărarea
credinței creștine împotriva acuzațiilor de falsitate, inconsecvență sau
credulitate. Norman L. Geisler (Christian Apologetics) merge mai departe sa
explice cele trei aspecte de lucru a unui apologist:
analizează
diferitele teste ale adevărului pentru a pune bazele testării adevărului
diferitelor concepții găsite in viziunile contemporane sau istorice.
aplică
testul adevărului diferitelor concepții despre lume și concluzionează că
teismul este singura perspectivă adecvată in înțelegerea lumii înconjurătoare.
lucrează
în contextul unei concepții teiste asupra lumii pentru a verifica afirmațiile
unice ale Creștinismului istoric cu privire la dumnezeirea lui Hristos și
autoritatea Bibliei.
Enciclopedia
Britanica face următoarea clarificare referitor la apologetica:
„Apologetica a
fost în mod tradițional pozitivă în argumentarea sa directă pentru creștinism
și negativă în critica adusă credințelor opuse. Funcția sa este atât de a
întări credinciosul împotriva îndoielilor personale, cât și de a înlătura
obstacolele intelectuale care inhibă conversia necredincioșilor.”
Uitându-ne in
istoria Creștinismului, cu ușurință putem distinge implicarea apologeților in apărarea
intelectuala a autorității Scripturilor si existenta lui Dumnezeu. Ei lucreze
in afara „pereților Bisericești,” într-o activitate pre-evanghelistica in
prepararea acceptării logice a existentei si necesitații unui răspuns teistic, in
necesitatea acceptării unui creator a lumii in care trăim.
Datorita lucrării
specifice in care apologeții sunt implicați, barierele denominaționale dispar,
astfel ca unitatea apologeților nu este in apartenenta doctrinara sau teologica,
cat a chemării sa apere si sa prezinte necesitatea unui Dumnezeu pentru lumea
in care trăim, a unui Mântuitor in persoana lui Isus Cristos.
Apologeții sunt
un grup de credincioși cu interes de citire aparte, petrecând mult timp in
subiecte mai puțin importante trăirii de zi cu zi in adunarea sfinților. Apologeții
vorbesc din istoria Creștinismului, mai puțin despre doctrinele Calviniste sau
dispentionaliste. Citesc lucrări filosofice, interesați in știință si relația științei
in dovada existentei unei ființe inteligente care a creat totul. Interesele de
studiu a apologeților ii separa de restul teologilor, mulți dintre apologeți proveniți
din afara clasei ecleziala.
In lista marilor apologeți
care au avut cariere si specialități in afara studiului teologic putem enumera
pe Justin Martyr (filozof), Tertullian (avocat), Augustine of Hippo (filozof,
specializare in retorica), Thomas Aquinas (filozof), Blaise Pascal
(matematician, fizicist, filozof), C. S. Lewis (scriitor), John Warwick
Montgomery (avocat), Norman Geisler (filozof), John Carson Lennox
(matematician), Lee Patrick Strobel (jurnalist), Josh McDowell (care initial a
vrut sa studieze avocatura). Apologetii provin din randuri intelectuale, cu educație
profesionala in afara teologiei, chemați sa explice in mod obiective, pe un
limbaj simplu, existența si necesitatea unui Dumnezeu creației Sale.
Apologeții sunt o
clasa de credincioși de multe ori abandonați, combătuți de însuși „frații si
surorile” adunărilor de unde fac parte. Apologeților li se cere sa fie educați,
cunoscători a temelor de dezbatere, răbdători la atacuri, calmi in răspuns,
abandonați total in Adevărul Scripturilor. Sunt pastori si biserici care nu vad
sau înțeleg rolul apologeticii in Biserica, apărând sa fie contrari studiului
si practicării principiilor de apărare si explicare a credinței. „Superioritatea
intelectuala” devine un dușman, mulți din adunările sfinților preferând sa tina
distanta datorita unei „inferiorități intelectuale.”
Apologeții la fel
ca si restul copiilor lui Dumnezeu sunt supuși la aceleași încercări si ispite,
limitați de slăbiciuni personale care ajung sa-i dărâme când nu se lasă abandonați
in mana Domnului. In multe cazuri, apologetul ne-făcând parte din clasa
eclesiastica, ajunge sa fie tratat cu o inferioritate in cunoștințele
teologice/doctrinare si de apărare a Evangheliei. Plăcerea banului, femeilor,
luxului, renumelui, sunt câteva din capcanele in care fiecare credincios poate cădea
in timpul de ne veghere.
Falsitatea unui
apologet nu poate fi numai in învățătură si apartenenta doctrinara, dar si de viață
si mărturie Creștină. Pentru că numărul apologeților ajunși la un statut de
superstar este mic, mai greu este sa găsești cazuri de cădere intre apologeți. Totuși,
păcatul nu cruță pe nimeni, intre evanghelici găsind persoane ajunse la un
stadiu de superstar, gustând plăcerile păcatului si ramași in decădere.
Căderea lui Ravi
Zacharias nu este decât un exemplu de complacere in păcat, așa cum si
evanghelistul Jimmy Suggart a făcut-o la ani 1980. Cu cat ești mai mare si căderea
este mai notabila, ajungând sa distrugi tot ce sa făcut. Este greu de acceptat căderea
giganților, însă si mai greu sa accepți cat de păcătoasă poate fi inima
omului.
Dupa 22 de ani de
implicare in apologetica, îmi dau seama cat de dăunător poate fi căderea oricărui
gigant al ochilor noștri, a unor eroi făcuți din hârtie sa ne apere credința. Mulți
apologeții nu au ajuns la un nivel de superstar in timpul vieților lor, lăsând
in urma mărturia scrierilor si modului in care au aparat Creștinismul.
Modul de apărarea
a credinței lăsat de Ravi Zacharias nu pot fi abandonate si date uitării, așa
cum nu putem abandona scrierile lui Pavel datorita faptului ca a fost un
criminal. Scrierile lui Ravi vor rămâne, însă mărturia credinței vor lasă o
pata care ne va fi adusă aminte de dușmanii Evangheliei. NU apologetica este de
vina in viața ușuratică a unui credincios, ci lipsa prezentei lui Cristos. Nu
pot justifica păcatul, însă pot sa mă uit la viața mea înainte de a judeca
căderea aproapelui meu aducând-mi aminte de ce Isus a spus lui Petru:
Luca 22:31-32:
„Domnul a zis:
„Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat
pentru tine, ca să nu se piardă credința ta și, după ce te vei întoarce la
Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.”
Coram Deo!
Nu știu de cate ori ați citit mesaje lansate de unii care par sa aducă un adevăr. Unii ar crede ca anumite postări relatează adevăruri Biblice. Alții chiar cred ca unele postări ar fi chiar din Biblie.
Una din postările
lansate face următoarea afirmație:
„Oricât de multe
sacrificii ai face pentru oameni si oricât de mult te-ai strădui sa le faci
bine, va veni o vreme in care vor spune ca nu au făcut nimic pentru ei.”
La prima vedere
pare sa fie o realitate cu care ne întâlnim in viețile noastre, un adevăr bine
spus. Cea ce m-a pus pe gânduri este cați au dat like la aceasta postare fără
sa se gândească sau sa se uite cu atenție la ce indicator este folosit.
Aceasta postare
scoate in evidenta plângerea unui om care pare ca a făcut așa de mult si nu i
sa recunoscut bunăvoința de care a dat dovada. Daca citim cu ochi lumești, in
care Cristos nu exista, ni se pare normala aceasta formație. Daca încercam sa
punem pe Cristos in ecuație, plângerea de care da dovada scoate in evidența
dragostea de sine, sensibilitatea personala in care i se pare ca i se aduce
nedreptate. Acest pasaj, pare ca scoate in evidenta nedreptatea altora fata de
cea ce tu faci, nu Cristos.
Unii ar spune ca
exagerez si îmi pierd timpul cu astfel de postări. In realitate este ca ne-am obișnuit
sa ne mângâiem singuri, sa ne facem victime la injustiția si nedreptatea
altora.
Daca aceasta
postare făcea referință la Cristos, nu cred ca am avea prea mult de comentat, însă,
luând in vedere ca un plângăcios scoate in evidenta o nedreptate, mă gândesc
cat de spirituali suntem, la ce nivel am ajuns sa putem întreține astfel de gândire?
Scripturile ne
spun clar in Efeseni 2:10;
„Căci noi suntem
lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a
pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.”
Cu ce fapte ne
putem lauda când chiar si ce credem ca a inițiat din bunăvoința a inimilor noastre
au fost pregătite de Dumnezeu? Ne facem hoți de bunătate, când totul ni sa pregătit
din veșnicii?
Ce sacrificii ai
face pentru un om, la care tu nu ai fost chemat sa le faci de Cristos? Ce ai
putea face tu din bunătatea inimii tale pe care Cristos sa nu le fi așteptând
din partea ta?
Suntem robi a lui
Cristos, unde si aerul pe care-l respiram ii aparține. Este ceva care ar putea
sa ne îndreptățească in a putea sa ne plângem ca am fi fost nedreptățiți?
La postarea de care fac referință, 194 de persoane
si-au arătat ca sunt in consimțământ cu textul lansat, iar 17 au făcut share sa
citească si alții. Daca Cristos este centrul vieții noastre, iar noi suntem
robii lui Cristos, poate aceasta postare sa ne reprezinte? Coram Deo!
Se face mare
valva despre vaccin si cânt de curajoși sunt unii in fata acestei pandemii. Cu
un an in urma, cei care sunt opuși vaccinului, trâmbițau de falsitate si
neadevăr, sugerând ca nu exista o Pandemie, totul fiind o manipulare pentru
controlul lumii. Tot felul de conspirații sau sugerat, continuând cu un nou val
de atacuri conspirative, mergând împotriva celor care se vaccinează.
Unul din „prietenii virtuali” mă judeca pentru putina credință pe care o am, găsindu-mi refugiu si apărare intru vaccin. I-am urat încredere deplină in Domnul când o sa treacă prin boala, sperând ca va fi tare sa nu folosească medicamente sau o vizita la doctor. Mi-a răspuns ca a avut o mica răceala, însă Domnul si ceva medicamente le-au făcut bine. Ipocrizia sfaturile nu mai uimește pe nimeni.
Cu ceva timp in
urma am auzit o poveste care scoate in evidenta încăpățânarea omului, si cat de
surzi suntem la vocea Domnului.
Se anunța
posibilitatea unei inundații care urma sa afecteze un sat de pe marginea unui
rău. Frații la biserica au început sa se roage ca Domnul sa oprească ploaia.
Nivelul râului se marea, oficialitățile locale sugerând ca populația sa se pregătească
in caz de evacuare. Ploaia continua, apele râului ajungând la nivelul malului. Frații
au continuat sa se roage, pana când într-o seara, sirenele au dat alarma de
evacuare a satului.
Toți cei care era
pregătiți, au început sa părăsească casele cu ce au putut, au încărcat mașinile
si remorcile, părăsind in lacrimi sudoarea frunților lor. Pompierii si politia
sau dus din casa in casa sa ajute si sa coordineze evacuarea. Ajunși la o casa,
un frate din biserica, se opune evacuări, spunând familiei ca el este încredințat
in mana Domnului. După mai multe discuții, soția si copii implorând sa evacueze
împreuna, omul nostru rămâne in casa, abandonat in credință lui.
Spre dimineață
apele erau de un metru pe străzile satului. Pompieri cu bărci continua sa
implore evacuarea. Bătrâni cu câini si pisici ajung sa fie înduplecați sa părăsească
casele, însă omul nostru nu se lasă, rămânând tare in credința ca Domnul va
interveni. Pe la prânz, apa ajunge sa acopere parterul casei, omul nostru găsind
refugiu la etaj. Continuând sa se roage, ignora anunțurile pompierilor sa evacueze
casa.
Pana a doua zi,
apele ajung sa acopere si etajul de sus, omul credinței refugiindu-se pe acoperiș.
O alta barca se aproprie de casa, însă omul nostru nu se lasă înduplecat, sugerând
ca trăiește prin credință. A continuat sa se roage, apa ajungând la coama acoperișului.
Cu apa pana la brâu, un elicopter se aproprie si ii cere sa se urce pe scara de
salvare. Plin de încredințare, omul refuza sa urce scara elicopterului. Apele
ajung sa crească, credinciosul nostru sa-si piardă viața in încăpățânarea lui.
Ajuns in fata
Domnului, întreabă ne credul:
„Doamne,
ti-am cerut ajutor si tu nu ai ascultat rugăciunea!”
„Domnul
ii răspunde: te-am avertizat înainte sa crească apele, am trimis pompieri sa te
ajute, ti-am trimis doua bărci si un elicopter si tot încăpățânat ai rămas. Din
toate mesajele trimise nu ai auzit nici unul?”
Mulți credincioși
sau rugat ca Domnul sa ne ajute in aceasta perioada de pandemie. Sute de credincioși
au murit. Ne-am rugat ca Domnul sa dea o
mana de ajutor oamenilor de știința in descoperirea unei soluții medicale. Sa
descoperit un vaccin in încercarea unei stopări a pandemiei. Ce fac „curajoșii credinței”?
Fac pe vitejii in încredințarea Domnului, fără sa uite sa-si ia medicamentele
de tensiune si diabet.
Cat de încăpățânați si fățarnici se poate fi? Las pe alții
sa răspundă. Intre timp, peste ocean este seara: Coram Deo!
Din copilărie am ajuns să cunosc despre perspicacitatea
ţăranului, bunicii fiind bănăţeni din satul Zolt. Dela vârsta de doi ani până
înainte de plecarea mea din ţară, în jur de trei luni pe ani am fost
binecuvântat să fie alături de bunicii mei, să lucrez la „holdă” (pământul
bunicilor mei), să merg la vaci şi să cunosc personal perspicacitatea unor
oameni simpli în ochii lumii, dar speciali în faţa Domnului.
Bunicul a avut nişte displăceri din tinereţe pe care am
avut ocazia să le cunosc şi să le înţeleg mai târziu. Bunicului nu i-a plăcut
niciodată calul şi capra, şi în cursul anilor am ajuns să cunosc dece? În ani
tinereţii când a fost luat în armată, pentrucă era un tânăr de la ţară a ajuns
să fie repartizat la cavalerie. La al doilea război mondial bunicul fiind
trimis cu regimentul de cavalerie să lupte împotriva nemţilor ajunge să-i
urmărească până pe munţii Tatra. Printr-o împrejurare bizară, calul bunicului
ajunge să-l fericească prin surprindere cu două copite în piept, încât trântit
la pământ la câţiva metri înapoia calului, bunicul se găsea în agonia vieţii,
speriat dacă va mai ajunge să repire vre-odată aerul binecuvântării.
Această experienţă ia deschis ochii să înţeleagă
principiul încrederii care vine numai din partea Domnului. Întors acasă de la
război, pentru restul vieţii sale în grajdul familie Obeada nu a fost vre-odată
un cal. Boii au fost caracteristica casei Obeada, bunicul ajungând să meargă
kilometri pe jos în căutarea unei perechi de boi de calitate, cu care avea să
lucreze pământul. Astfel că din copilărie şi eu am ajuns să fiu mai
familiarizat cu boii decât cu caii.
Un alt animal pe care nu l-am găsit în casa Obeada a fost
capra. Îmi aduc aminte că doua lucruri nu i-a plăcut bunicului referitor la
capre: mirosul şi „perspicacitatea” acestui animal. În primăvară când era
timpul „mărlitului”, timpul când caprele trag la ţapi, un miros specific ajunge
să fie emanat pe care bunicul Roma nu putea să-l suporte. În plus caprele
vecinilor erau „năroade” spunea bunicul, ajungând să se urce pe ţigla casei, se
urcau în pomi când puteau, dacă nu erai atent te trezeai şi cu nişte coarne
binecuvântate. Bunicul nu a putut suferi caprele.
Interesant că nici Domnului nu i-a plăcut caii sau
caprele. Intrarea în Ierusalim este făcută pe un măgăruş, iar de capre ajunge
să fie un critic avid, caracterizând pe copii Săi ca oi ci nu ca capre. Dece
oare credinciosul nu poate fi caracterizat prin trăsăturile caprelor?
Realitatea bisericilor noastre este că avem mai multe
capre decât oi, astfel că Păstorul cel Bun ajunge să fie fără slujbă din lipsa
oilor. În anii tinereţii nu am ajuns să cunosc pilda oi, verzei şi a lupului,
ci a caprei, verzei şi a lupului. Numai perspicacitatea caprei ajunge să fie
considerată „isteaţă” la punctul de a profita de ne-ateţia stăpânului. Această
înţelepciune lumească prin care se ajunge a se aprofita de ne-atenţia
aproapelui ajunge să fie condamnată de Dumnezeu.
Se pare că pilda caprei, verzei şi a lupului este dilema
trinitară, în care omul trebuie să împace şi să păstreze integritatea a trei
obiecte. Dumnezeu ne învaţă despre simplicitatea trăirii în credinţă unde
alegerile sunt simple: stânga sau dreapta, da sau nu. Şi totuşi sunt mulţi
membri a bisericilor noastre care trăiesc surmenaţi de situaţiile în care sunt,
încercând să împace capra, varza şi lupul.
La o şedinţă diaconală am ajuns să studiem şi analiza
care ar fi atitudinea noastră faţă de un membru al bisericii care trăia în
curvie, participa duminica la serviciu divin, participa la Cina Domnului fără
stânjeneală. Pentru unii dintre noi alegerea acţiunii era simplă, pe când mai
mult de jumătate din diaconi această stare crea o situaţie precară în care nu
numai că am fi pierdut acest tânăr dar şi părinţii, care erau nişte
personalităţii influenţiale ale bisericii.
Unii diaconi nu puteau să treacă peste faptul că părinţii
aveau o influenţă mare în biserică şi un atac împotriva fiului ar fi fost
interpretat ca un atac personal împotriva familiei lor. Această situaţie a
ajuns să împartă diaconatul pentrucă unii încercau să împace capra, varza şi
lupul. Când ajungi să-ţi fie frică să umbli în Cristos fără să spargi borcanele
altora, ajungi să trăieşti o viaţă a falsităţii pentrucă borcanele ar fi
trebuit să fie pe rafturi ci nu pe jos în calea credinciosului.
Capra, varza şi
lupul sunt o problemă epidemică a bisericii lui Cristos. Baptiştii şi ei au
ajuns să-şi dezvolte capacităţile alegerilor încercând să-şi împace caprele
bisericilor lor. Unele bisericii au ajuns să aibe consulenţă „spirituală” în
vederea ajutorării „fraţilor şi surorilor”, punând deoparte principiile
Scripturale şi puterea Duhului Sfânt în favoarea unor principii şi descoperiri
psicologige şi sociale de consulenţă.
Caprele sunt condamnate de Cristos, devenind o
caracteristică a omului lumesc, departe de Cuvântul Adevărului. Isus spunea
despre capre:
„ …si va pune oile la dreapta, iar caprele la stanga Lui.” (Matei
25:33)
„ Apoi va zice celor dela stânga Lui: „Duceţi-vă dela Mine, blestemaţilor,
în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor Lui!” (Matei
25:41)
În ce priveşte lupii Cristos a avut un cuvât greu şi
pentru ei.
„Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbracaţi în haione de oi,
dar pe dinlăuntru sunt nişte lupi răpitori.” (Matei 7:15)
În ce priveşte varza, nu o găsim pe paginile Bibliei dar
în tradiţia evreiasca Holoshkes sunt frunze de varză umplute cu carne de vacă
(stil chifteluţe) în sos de roşii dulce sau acru. Aceste „sarmale” evreieşti se
servesc în mod deosebit la sărbătoarea Sukkot, sărbătoarea Corturilor.
Inevitabil bisericile au avut şi vor avea şi capre şi
lupi. Caprele să beneficieze de bunurile bisericilor, fie social sau cultural,
pe când lupii vor fi atraşi de naivitatea caprelor care ar crede că ar putea
negocia cu lupii. Pe dealtă parte oile rămân naive, atrase de Cuvântul
adevărului, mai mult preocupate de vecinătatea Păstorului decât de comfortul
turmei. Oaia ascultă glasul Păstorului, trăieşte în simplicitatea Cuvântului,
lăsând ca Domnul Bisericii Sale să fie ţinta nădejdii vieţii de acum şi
viitoare.
Oile în simplicitatea Cuvântului nu sunt puse să împace
şi capra şi varza, toiagul păstorului apărându-le de atacurile lupilor.
Unitatea oilor ajunge să le dea avantaj şi putere, păşiunile veşniciei fiind
răsplata promisă acum şi viitoare. Baptismul va rămâne în existenţă atâta timp
cât oile Domnului vor reuşi să rămână atente la vocea Păstorului, păstrând
calea şi direcţia la care au fost chemate şi îndrumate de însuşi Cristos.
Baptismul nu este un cult şi nici o sectă, sunt un grup de oi alese pentru o
lucrare specifică spre slava lui Dumnezeu.
In anii 1970 era imposibil sa mergi pe tarina fara sa fi vazut familii pe holde. Vara era mult de lucru, mai ales la taiatul fanului. Lanturi intregi de fan trebuiau taiate, mai ales ca fiecare casa avea un grajd si animale care trebuiau hranite iarna. Unii avea cai, alti vaci si boi, unii capre, pe cand altii aveau oi. Toti aveau nevoie de fan pentru iarna. Zolteni erau gospodari, si cei cu mai multe animale, inprumutau o holda sa poata taia fanul. In multi an am fost cu ai mei la fan pe holdele altora, pentruca Roma cumparase se taie fanul.
Un sunet aparte pe care il auzeai pe holde, daca nu dimineata, mai ales dupa pranz, era batutu coasei cu ciocanul. In timpul batranilor nostri nu erau polizoare portative sa le poti lua cu tine sa ascuti coasa. Din generatie in generatie, tatal a invatat pe fiu cum sa ascuta coasa, printr-un proces de batere a lamei cu un ciocan micut, pastrant un ritm si dabacie unde si cum sa cada ciocanul pe lama coasei. Am vazut pe Roma batand coasa de mii de ori, insa nu am invatat niciodata cum sa o ascut, batand lama, mai apoi cu cutea (piatra de ascutit coasa) sa o ascut mai bine. Roma nu ma lasat sa ma ating de coasa lui, nu de frica ca ii fac ceva, ci mai mult ca coasa sa nu ma „muste.” Lama coasei lui Roma, era asa de ascutita, incat iti puteai face barba. O mica neatentie si ramaneai fara degete. Defapt nici un copil din casa lui Roma nu avea voie sa se atinga de coasa, nici mamare (bunica) nu indraznea sa o faca. Coasele lui Roma era atarnate sus pe grinda de lemn in sopru, departe de a putea fi luate sau atinse de un copil. Unii ar fi spus ca o coasa te tine o viata, daca ai grija de ea. Alti ar fi ajuns la vre-o 20 de ani, dar coasa lui Roma tinea mai putin, folosind-o o vara intreaga la cosit fanul, graul, sau trifoiul.
Eram mai mare la vre-o 12-13 ani cu mamare pe vai. Vacile erau aduse la grajd, iar eu m-am hotarat sa tai niste susca cu pipirig pe vale. Pe grinda de lemn a grajdului era o coasa mai veche a lui Roma, nu asa de ascutita, mai ruginita, insa aveam o cute cu care sa ascut putin lama. Cu avertizarea sa nu ma tai, mamare m-a lasat sa iau coasa si sa ma duc sa tai susca, amestecata cu ceva pipirig. Nu era buna de mancat, vacile niciodata atinganduse de aceasta planta amara si taioasa care crestea mai mult in balti, unde era apa mai multa. Cu o cizma gaurita, m-am decis sa intru pe parau, constient ca o sa ies cu cel putin un strimf (ciorap) ud. Ionel si Nita se uitau la mine, asteptand sa inceapa sa rada de oraseanul la coasa. M-am dus mai jos de unde sa incep brazda, nu inainte sa ascut coasa. Asa cum l-am cazut pe Roma de mii de ori, mi-am asumat pozitia, ci picioarele mai „cracanate (despartite), mi-a luat avant si am bagat lama coasei la firul ierbi. Prima mana a iesit cum a iesit, a doua nu am apreciat bine distanta lamei de pamant, si nici nu am vazut mormanul de namol (noroi). Eu mi-am luat avant, intrand cu lama chiar in mormanul de namol, apa si namol sarind in aer, ajungand pe sfeter si pe fata. Ionel si Nita in lacrimi de ras, imi dadeau instructii depe mal.
Am taiat asa cum am putut siusca cu pipirig, usor de recunoscut ca un copil a incercat sa taie iarba. Nimic nu era la nivel. Daca te uitai mai bine vedeai namol imprestiat cum am intrat cu coasa in mormane. Mai vedeai si iarba taiata la diferite marimi, cum inca nu invatasem sa tin coasa cat de aproape de pamant. Nu stiu decate ori am intrat cu coasa in namol, trebuind sa trag de lama, sa o curat, ascutit si inceput din nou. Distractia a fost mare, Ionel si Nita si-au luat o portie buna de ras, iar eu am luat prima lectie practica de cosit.
Nu am ajuns cosas niciodata, ramanad la alte indeletniciri acumulate pe meleagurile Zoltene. Am mai taiat 2-3 brazde de fan, insa cea mai mare bucata de iarba taiata a fost pe paraul lui Schiopu. Pe Vai, foloseam siusca cu peperig sa punem asternamant la vaci, sa nu doarma direct pe podelele de lemn ale grajdului. Dimineata si dupa-amiaza, grajdul era curat de baliga, pus pe un morman in fata grajdului, mai tarziu in toamna sa fie folosit ca ingrasamant natural pe holdele lui Roma.
OK…sa facut tarziu, avem o alta noapte geroasa, cu vant care bate la geam incearcand sa-mi spuna dute la culcare. Sotia la servici, fetele sus la pat, eu pregatindu-ma de somn. De peste ocean va spuns: Tace buna! Shalom! Bucuria cerului cu voi! Fiti pregatiti ca nu se stie ziua plecarii!
Ps. In video si fotografii este Ion lui Roma la batut coasa. Restul fotografiilor sunt cucea, pleul in care tineai cucea si nicovala.
